Nu e un secret că ascensiunea într-un partid politic din România nu are nici cea mai mică legătură cu meritocrația, calități personale, native sau dobândite, carieră profesională, diplome etc. (Vorbesc de diplome luate pe bune, fiindcă există destui politicieni care etalează panoplii cu zeci de diplome, dar atunci când trebuie să scrie o frază rup pixul.) În schimb, adevărate trambuline pentru parvenirea politică sunt slugărnicia, nepotismul, relațiile, banii și – hai să nu fim ipocriți – la femei intervin și favorurile intime. Din toate acestea însă cred că se detașează pupincurismul la adresa șefilor.
Unii sunt atât de versați din acest punct de vedere că n-au nici cea mai mică jenă să schimbe bucile cu dexteritatea cu care alții schimbă ciorapii. Buzele lor se pliază pe orice dimensiune, formă sau elasticitate de buci. Rezultatele sunt cu atât mai garantate cu cât posesorul bucilor tămâiate a făcut la fel, la vremea lui, cu alte dosuri. N-ar fi nicio problemă dacă aceste criterii „valorice” ar rămâne doar în interiorul partidelor. Marea problemă este că acești parveniți sunt puși în importante funcții de demnitari sau administrative la nivel central, dar și local. Sunt pline și Guvernul, și Parlamentul, și toate primăriile (Primăria Timișoara excelează din acest punct de vedere) de astfel de personaje.
Evident, nu se poate generaliza cu totul, existând și oameni care au promovat doar pe munca și calitățile lor personale, dar, din păcate, aceștia sunt prea puțini. Revenind la primii, sunt unii care au ajuns să fie convinși că știu exact ce-și doresc șlefii lor. De multe ori au dreptate, chiar dacă șefii lor, din jenă sau calcule politice, dezavuează limbarița subalternului. Și acum un studiu de caz. Zilele trecute, senatorul PSD Adrian Diaconu a dat câteva declarații absolut halucinante pentru Pressalert live. Unii chiar s-au întrebat dacă a fost sub influența alcoolului sau a altor substanțe. Fiindcă, la urma urmei, trebuie să ai unele scuze, când debitezi ce debitezi. Astfel, Diaconu a „dezvăluit” că șeful său Sorin Grindeanu e foarte „mâhnit” pe timișoreni, fiindcă aceștia au ieșit în stradă la proteste. Și știți cum i-ar trece mâhnirea? Dacă va avea o stradă cu numele lui în Timișoara. „El în mod sigur își va dori ca după acest mandat să aibă măcar o străduță care să-i poarte numele”, a glăsuit senatorul.
Deci, omul s-a pus deja în pielea șefului și crede că știe ce și-ar dori. Fiindcă mă îndoiesc că Grindeanu i-ar fi spus lui Diaconu: „Sunt tare mâhnit pe timișoreni. Nu-i iert până nu dau la o stradă numele meu”. Asta, ca să nu vorbesc de caracterul lugubru, probabil neintenționat, al declarației. Fiindcă n-am auzit de străzi având numele unor persoane în viață. Există câteva stadioane sau statui cu nume de foști sportivi în viață, dar cam atât. Mai degrabă însă, aici nu-i vorba că Diaconu ar ști ce vrea șeful, ci senatorul a spart încă o frontieră a ceea ce înseamnă pupincurismul. Nu înțeleg însă, dacă tot s-a încumetat să vorbească de stradă, de ce n-a mărit potul, la bulevard, de exemplu. Sau, fiindcă omul a fost și pe la PDL, PP-DD, UNPR, pur și simplu a confundat șefii pe care i-a avut la viața lui.
Comentarii prin facebook