Știți senzația aia amară când vrei să te bucuri de ceva, dar constați că a mai trecut un an din viață? Așa am inaugurat pasajul Jiul. Cu bucuria că a trecut calvarul, dar cu tristețea că a mai trecut un an din viața noastră a tuturor, a primarului Robu, a directorului Chiș Culiță și a atâtor făurari ai urbei. Trebuie spuse câteva cuvinte pe marginea acestui moment omagial. În primul rând, că primarul Nicolae Robu își merită porția de laude. De ce, vă puteți întreba stând la plajă sub un palmier de la Modex? La urma urmelor, edilul liberal nu face decât să administreze un oraș, cum îi stă scris în fișa postului, și pentru asta este plătit. Bine plătit. Da, așa este, dar pentru a lua salariul în România, primarul Robu putea să stea să nu facă nimic, să nu riște nimic, să nu-și consume capitalul electoral sub ploaia de înjurături din trafic pentru ceva ce ar putea recupera sau nu ulterior.
Primarul a ales bila câștigătoare. A investit în Timișoara, a investit în capitolul imagine, și-a epuizat rezervele de încredere pe parcursul acestor lucrări, dar acum nu are decât să culeagă puncte pentru o viitoare competiție electorală. O lucrare făcută rapid, cu aproape 10 milioane de lei sub pretul proiectului, ceea ce pentru România este ceva de neimaginat. Cum să-ți imaginezi în România lui Liviu Dragnea și Elena Udrea că o lucrare va fi plătită din banul public cu 10 milioane de lei sub prețul estimat? Bine, pentru concluzii finale mai avem de așteptat. Dacă lucrarea e prost făcută și această economie se vede în calitate, pe Nicolae Robu nu-l mai spală nimeni de păcate. Pentru comparație avem și exemplul Michelangelo, considerat un fiasco de mulți adversari politici și nu numai, dar pentru care lui Nicolae Robu nu i se pot reproșa mai multe decât dispozitivul de polițiști pus să păzească obiectivul.
Dintr-un alt punct de vedere, Nicolae Robu e însă total irecuperabil, dar asta intră în cotidian și chiar ar putea deveni amuzant pentru privitorul hâtru. Inaugurările lui Nicolae Robu sunt năucitoare. Să o luăm pe cea de duminică, 12 noiembrie. A citit toate detaliile explicabile ale proiectului lângă culee și lângă Culiță, inginerul preferat de la Transporturi. N-a zis de grosimea fundației și de concentrația betonului, dar a bombardat asistența cu informații despre pompele ce vor evacua apa și cum va fi degivrat asfaltul. Asta în situația în care spectatori erau cei din primărie și executanții, ambele părți cunoscând pe de rost lucrarea. Așa fac toți demnitarii, oare? Mă întreb dacă Regele Mihai a făcut la fel când a inaugurat Catedrala Mitropolitane din Timișoara, în 1946. O fi citit el în calitate de șef de stat cât de înalt e altarul, ce presiune suportă bolta și câte cărămizi au fost folosite la mândra ctitorie? Sau a lăsat pe ăi mai mici să facă asta?
Primarul Nicolae Robu a vorbit numai dumnealui. 40 de minute. O secundă a lăsat din mână microfonul, dar l-a recuperat frenetic imediat. Patru suflători în alamă de la Filarmonica Banatul au venit să cânte sub poduri. Dacă tot au atins acest minim al carierei, cu siguranță pot merge să presteze și la nunți, botezuri sau chiar la înmormântările de pe CD Loga. Chiar mă întreb când va trece Nicolae Robu la etapa următoare. Să nu mai lase pe nimeni să vorbească ori să cânte. Să vină să inaugureze, să citească proiectul, să spună câte petunii sunt în ghivece și mai apoi să ia chitara să cânte „Ca marea”… Da, ce frumos, și șoferul Vasile să danseze un senti cu consilierul Iapă.
Comentarii prin facebook