Când candida să „salveze” Timișoara de umbra lui Gheorghe Ciuhandu, Nicolae Robu mai călărea un cal la fel de alb: salvarea lui Poli. La vremea aceea eram angoasat de senzația că aș vota cumva și PSD punând ștampila de vot pe Nicolae Robu și alianța USL. M-am liniștit la gândul că fostul senator și rector este, totuși, un liberal, că are în sânge Politehnica și ca instituție de învățământ, și ca un club de fotbal în lunga sa existență, că a fost singurul politician local care a încercat să salveze chiar fostul club căzut în faliment după abandonul lui Marian Iancu s.a.m.d. Așa cum am văzut atunci, era votul care ne aducea o Poli, vechea sau o nouă Poli, rapid și sigur, fără prea multă vorbă lungă. Așa a apărut ACS Poli. Detestată de mulți din tifoserie doar printr-un concurs de orgolii și împrejurări, dar cu un oarecare potențial de susținere în cadrul unui proiect ce avea să ne facă ce-am fost și mai mult decât atât.
„AC Recaș nu e Poli” nu era, în mod evident, Politehnica inființată în 1921. Acea Politehnică nu mai exista demult, dar ideea că jucăria mea e mai frumoasă și mai valabilă ca a ta părea să fie miezul scandalului fratricid alb-violet din acei ani. ACS Poli a mers mai departe pentru că avea, totuși, ceva tras din seva locală. Avea susținerea multora dintre vechii poliști nepracticanți, acei poliști așezați la casele lor, care nu riscau să confunde doza de bere cu dobozul petardei. Apoi, ACS Poli avea susținerea primăriei, iar primarul tocmai ce dovedise că are susținerea contribuabilului, prin vot. Banul promis de primărie avea să asigure un confort financiar pentru o poziționare în zona cupelor europene, iar toate acestea ar fi adus poporul la stadion, vechi, nou, nu mai contează, e o altă discuție.
Apoi a apărut problema Curții de Conturi. Finanțarea a fost oprită, iar ACS Poli juca la mila unor oameni de afaceri presați lună de lună de primarul Nicolae Robu, cu un public tot mai subțire, după chipul și asemănarea obiectivului de performanță: salvarea de la retrogradare. Și-așa, Poli era Poli, atâta vreme cât pentru multă lume încă era valabil că Poli este acea Poli care joacă pe stadionul „Dan Păltinișanu”, bătrâna arenă propusă de demolare de proprietarul Consiliul Județean Timiș. De abia din acest moment, ACS Poli a început să se clatine. Bani nu, patronajul local și județean a ajuns la fel de inexistent, și, bomboana de pe colivă, cu perspectiva pierderii casei carei te mai lega de zeci de ani de tradiție.
În numai șase ani, ACS Poli a pierdut tot. Legătura cu administrația locală, banul acesteia, filiația Universității Politehnice, un „alibi” tot mai greu susținut de rectoratul UPT, suporteri așa puțini câți erau ei, apoi stadionul. Ce nu a pierdut încă ACS Poli este numele de copil al primarului Nicolae Robu, ceea ce-i mai acordă o mică șansă de viață. Colegul meu ziarist „de pe terasă” spunea recent că Nicolae Robu dispare din peisajul de la Poli cât timp aceasta nu mai adună puncte. Dar că de îndată ce succesul ne va surâde, primarul va ieși să culeagă roadele. Ce roade? Dacă primarul Robu sau altcineva crede că are ce să culeagă de pe urma marelui „succes” al salvării de la retrogradare, atunci ne-am pierdut cu toții mințile. Situația anului trecut, cu salvarea miraculoasă în dauna unei depunctări colosale, este una extraordinară. Cred că Poli, această Poli, mai are o șansă, ultimă. Finanțarea și atingerea performanței în 2019. Nu știu cum, prin modificarea statutului clubului, adaptarea lui la lege, să o facă cumva, dacă mai are juriști prin primărie. Altfel, alegerile din 2020 ar fi mai bine să-l prindă pe Nicolae Robu cu echipa desființată.
Comentarii prin facebook