Speriați de bombe, în zilele fierbinți ale revoluției din decembrie 1989 stăteau bine ascunși în gaura curului, de nu li se mai vedeau nici urechile. Apoi, ușor-ușor, odată cu instaurarea regimului penal Ion Iliescu, au ieșit ca limbricii să-și arate tupeul cu care au reușit în viață. Ba chiar au fost oameni de nădejde ai noii societăți postceaușiste pentru care s-au jertfit sute, mii și zeci de mii de militanți anticomuniști, pe baricadele din 1989 ori în pușcăriile de dinainte. E vorba de activiștii de partid comunist, pentru care bunul simț de a sta înafara vieții publice era un chin prea mare. FSN, FDSN, PDSR ori PSD au fost pline de din ăștia, de securiști și activiști PCR. Dar nu numai filonul politic nășit de Ion Iliescu a găzduit astfel de „balauri”. „Structurile” au fost harnice și au penetrat cam tot ce însemna partid politic cu șansă de a ajunge vreodată la putere. Unii au devenit piloni ai economiei capitaliste, cu banii puși la ciorap când se bucurau de privilegiile ceaușiste, dar mai ales printr-o rețea de delapidare sistematică a finanțelor statului, în strânsă colaborare cu tovarășii din politică. Cultural vorbind, o bună parte dintre „dinozaurii” cu astfel de preocupări s-au refugiat tematic în lăturile din preajma lui Corneliu Vadim Tudor, el însuși un cântăreț al fostei Curți.
Marin Iordache a fost secretar cu propaganda la județeana Timiș a PCR. Om cu funcție. Acum are zeci de milioane de lei vechi pensie și scrie cărți. Ultima lucrare a sa se numește „Epoca putea fi de Aur”. Foarte bine, aș spune. Mai bine decât să dea în cap pe stradă sau să conducă partide afiliate la familii politice europene. În cartea cu pricina, Marin Iordache își scrie autobiografia lui de Mitrea Cocor rătăcit pe Bega, arătând cât de sănătos ar fi fost comunismul dacă ar fi fost condus de oameni cinstiți și destoinici precum dumnealui. În mod normal, n-ar trebui să mă intereseze pe mine sau pe dumneavoastră cum reușește Marin Iordache să fraierească o editură să-i publice nostalgiile comuniste. Dacă există clientelă, firește vor fi și bani pentru a se închide cercul culturalo-economic. Dacă nu, atunci ori nu se publică, ori proiectul este falimentar și editura păgubită. Fiu de ceferist, Marin Iordache a publicat în decembrie 2013 volumul „Epoca putea fi de Aur”, cu referire punctuală la acea „epocă de rahat” cu care comuniștii și Nicolae Ceaușescu ne-au pricopsit. Și în care Marin Iordache a trăit bine, foarte bine.
Vorbesc astăzi de Marin Iordache nu pentru că și-a exprimat în scris niște idei cu care eu pot să nu fiu de acord. Ci pentru că Marin Iordache a cerut și a primit bani de la Consiliul Județean Timiș pentru proiectul său cultural, cum de altfel și recunoaște în a doua pagină a volumului său. În primăvara anului trecut i s-au aprobat, prin revista Timisiensis, 3.000 ron, apoi bugetul a fost suplimentat la rectificare cu încă 4.000 ron, făcând astfel ca cetățeanul timișean să plătească 70 milioane de lei vechi pentru a fi convins, printr-un act artistic, că „Epoca de Aur” chiar putea fi de aur, dar întâmplător n-a fost. N-ar trebui să ne mire că președintele Titu Bojin a aprobat alocarea unei asemenea sume, având în vedere că provine oarecum din același bazin de selecție politic precum Marin Iordache. Așa fac ei, colegii de partid comunist, se susțin până închid ochii ori se-ajută s-o facă, după caz. În vara lui 2003, prefectul Horia Ciocârlie, și el fost activist UASCR, l-a omagiat pe Marin Iordache, alături de prim-secretarii Ilie Matei și Mihai Telescu, pentru întreaga activitate în administrația locală, lăsând cu gura mască opinia publică națională și rațională.
Acum Marin Iordache cere și primește bani de la majoritatea liberalo-pesedistă pentru a povesti cetățeanului timișean cum cânta el în tinerețe Internaționala, cum făcuse școala de partid, despre înțelepciunea lui Lenin și Marx, despre „partidul comunist român, forța politică care răspundea năzuințelor poporului român”, despre cum lucrurile politice au luat după 1945 „o turnură favorabilă celor săraci și oropsiți”, despre „așa-zisa revoluție din 1989”… Despre cum muncitorii hotărau destinele țării spre un viitor luminos”, despre o altfel de politică decât făceau „clasele exploatatoare, adică liberalii și țărăniștii”, mai spune, înveninat, Marin Iordache despre înaintașii PNL ai celor care i-au votat bugetul pentru carte. Iar pentru cine va fi fascinat de lucrarea lui Marin Iordache, vestea „bună” e că relatarea autobiografică se termină înainte de moartea lui Dej, ceea ce ne lasă zglobie imaginația și largi buzunarele comisiei de cultură a Județului.
Prin urmare, nu trebuie să ne mai mire nimic din ce se întâmplă chiar în orașul în care a început revolta anticomunistă. Nici că prof. dr. cu epoleți Paul Vasile, acuzat de revoluționari că a condus represiunea în Calea Girocului în decembrie 1989, susține lejer în spațiul public critici de carte pentru autori cu același gen de nostalgii. Când foarte simplu putea să-și cheltuie cu nepoțeii imensa pensie cu care statul român se arată recunoscător pentru faptele de vitejie ale liderimii comuniste, securiștilor și altor categorii de criminali. Dom’le Iordache, mai bine pune matale mâna pe condei și scrie volumul II, că președintele Bojin, toașu’ Titu, socialiștii ăia cu „viitorul luminos”, „liberalii exploatatori”, contribuabilul timișean, de abia așteptăm să mai dăm ceva bani să vedem și continuarea.
Comentarii prin facebook