Nu trebuie să mai aşteptăm până în 21 mai pentru a trăi sfârşitul lumii, aşa cum îl prorocesc predicatorii americani pe spaţiile publicitare din întreaga lume. Nu, cel puţin în Timişoara şi cel puţin fotbalistic, Apocalipsa nu a mai avut răbdare şi a venit cu şase zile mai devreme. În urmă cu câteva săptămâni, eram în stare să pariez cu colegii microbişti din redacţie în care situaţie ar pleca mai degrabă Marian Iancu de la Poli, lăsând proiectul de izbelişte. Partenerii de polemică opinau că Iancu va lua titlul, banul din Champions League şi o va şterge cu ei spre ţări mai calde. Eu mă temeam mai degrabă de situaţia de acum, când tocmai ce am ratat (poate) ultima şansă la titlu din era BkP, iar la câte de puţine au fost ele în întreaga istorie, şansele la titlu, aş putea bănui că mulţi dintre noi nici nu vom mai apuca să facem baie în fântâna cu peşti de bucurie că am câştigat campionatul. Evident, din motive biologice. Nu vreau să am gura aurită, nici să devin pastor protestant sau neoprotestant american, dar tare mi-e frică că prăbuşirea unor calcule bugetare va fi motivul pentru care Iancu va ceda în a mai ţine proiectul la un nivel totuşi înalt. Cu sau fără bani publici. Diferenţa dintre a fi sau a nu fi în Champions League, măcar financiar, trece de 10 milioane de euro, cu tot cu diferenţele pe care administraţia locală va înţelege să le facă din cauza încadrării la alte criterii de performanţă. Şi banul n-ar fi totul. Nu ştiu câtă putere ar mai avea un investitor după şase ani de investiţii, mai mari la început, mai mici spre final, după un război al nervilor în problema palmaresului echipei, al arbitrajelor ostile o vreme, apoi favorabile adversarilor, conflictul violent ani de zile cu oficialii FRF şi câte altele, să o ia din nou de la început.
Mie, ca suporter, mi-e greu să o mai iau de la capăt, nu ştiu cum le va fi celor care administrează acest club aflat la a nouăzecea aniversare. Mai pot să sper la ceva, când titlul ne-a zburat de sub nas prima dată la 39 de minute înainte de fluierul final, cu Urziceni, în urmă cu doi ani, iar acum, la Galaţi, cu un sfert de oră înainte de sfârşitul jocului? Şi să nu am dreptate în privinţa unui abandon al BkP la Poli, viitorul nu are cum să arate bine. Marian Iancu anunţa, pentru la iarnă, schimbarea de generaţii şi alcătuirea unei echipe cu bani mult mai puţini, bazată pe jucători crescuţi pe la echipele secunde ale clubului sau împrumutaţi pe la formaţii de duzină. Nu ştim cum va involua şi problema antrenorului, deşi nici Duşan Uhrin nu s-a dovedit să aibă stofă de campion. Avem toate şansele ca Politehnica Timişoara să devină o echipă de mijlocul clasamentului, cu obiective mediocre, de tipul Braşovului sau Mediaşului, uitându-ne cum centrele de interes fotbalistic ar putea să se mute spre Astra lui Ioan Nicolae, Universitatea Cluj şi, poate Oţelul Galaţi. Scăldarea în mediocritatea Ligii lui Mitică n-ar fi însă cel mai catastrofic scenariu. În cazul neacordării licenţei pentru viitorul an competiţional vom reveni la meciurile în care puteai vorbi cu ceilalalţi 98 de spectatori prezenţi la meci fără să ai nevoie de staţia de amplificare. Excepţie, meciul cu UTA, singura bucurie. Dar ce bucurie!
Comentarii prin facebook