De câte ori nu am auzit următoarele cuvinte: „Domnule doctor, numai mie mi se întâmplă! Am imunitatea scăzută, vă rog să-mi dați antibiotice! Nu am avut noroc de dentiști buni. Sigur ceva nu e în regulă, nici nu mă aștept să fie bine, la mine niciodată nu iese bine. Așa sunt eu, nu am noroc…”.
Din experiența personală și din cazurile studiate reiese doar un răspuns. Un rezultat bun, în stomatologie sau în orice alt domeniu, se bazează pe câțiva factori determinanți și alți câțiva favorizanți. În acest scurt articol voi prezenta ramura psihologică a stomatologiei.
Să vedem două cazuri diferite, care au necesitat tratamente similare: extracții, implanturi dentare, sinus lift și adiție osoasă.
Cazul 1, Radu – Radu are nevoie de implanturi dentare. Fumează și înțelege că nu este recomandat să fumeze. Mi-a spus că înțelege punctul meu de vedere, dar nu se lasă de fumat. Nu vrea să ia antibiotice pentru că nu e de acord cu medicamentele. Îmi spune râzând că a citit undeva că nici eu nu sunt de acord cu ele. Astăzi ne-am cunoscut, venind la recomandarea unui prieten, și mâine are programare pentru inserarea implanturilor. Mi-a zis că nu e din Timișoara și pe seară va ieși să bea ceva „cu băieții”. „Radu, trebuie să te odihnești, să nu fumezi și să te pregătești pentru intervenția de mâine.” Râde din nou și îmi spune să nu-mi fac griji că va fi bine. Cum vine asta? Pacientul îl asigură pe medic că va fi bine?! Mă rog… Voi ajunge să-l cunosc pe Radu și îmi voi da seama pe parcurs că așa e el. Trăiește prezentul, e optimist, nu-și face griji legate de viitor și se distrează socializând cu prietenii lui cât de des are ocazia.
Cazul 2, Ioana – Ioana are și ea nevoie de implanturi. Deja este la a treia discuție pe care o avem. Astăzi vrea să vorbim despre sinuslift și a venit cu soțul. A văzut ceva filmulete pe Youtube și i se pare o intervenție riscantă. Vrea să știe mai multe detalii. Ca să înțeleagă mai bine situația, soțul pune și mai multe întrebări: ce materiale vom folosi?, ce fel de material de adiție se pune?, ce riscuri sunt?, dar membrana sinusului nu se poate rupe?, va durea?, va sângera? Încerc să-i asigur și să-i reasigur că vom face tot ce ne sta în putință pentru a fi bine. Pleacă nelămuriți în totalitate, luând două rețete de antibiotice (în caz că pierde una, așa cum s-a întâmplat data trecută). Mi-a spus că deja ia medicamente de câteva zile, pentru că are un organism mai slab. Și-a luat concediu și mâine va veni și soțul cu ea la intervenție.
Ziua intervenției:
Radu – Vine, se așază pe scaun și face o glumă cu asistenta. Ea râde. Radu râde și el. Eu mă uit pe imaginile de la computer tomograf. Radu se uita și el și spune că imaginea seamănă cu bunicul lui. Îi fac anestezia și începem. Totul merge perfect. Radu îmi spune că totul e ok. La finalul intervenției se ridică, se șterge și mă întreabă dacă poate ieși în oraș. Îi spun că nu e o idee bună să iasă astăzi. Promite să fie ascultător vreo două zile. Ne salută, mai face o glumă cu asistenta și pleacă.
Ioana – Vine. În cabinet intră și soțul îngrijorat. Îmi spune că-i este teamă și nu a dormit toată noaptea. A avut coșmaruri și nu a putut mânca mai nimic. După o discuție de 30 de minute în sfârșit începem. O doare anestezia. Nu stă bine pe tetieră și asistenta o trage prea tare de buză. Vrea să clătească. Mă întreabă întruna cât mai durează și oftează la fiecare 30 secunde. O întreb dacă o doare și spune că nu, doar că îi e frică. O întreb de ce îi este frică, suntem aproape gata. Îmi spune că simte ea că ceva nu e ok… Se ridică, abia vorbește, soțul vine după ea, ține compresele cu gheață pe față și iese cu pași înceți.
După 10 zile, se scot firele:
Radu – Vine la timp și se așază pe scaun. Îl intreb cum a fost. Îmi spune că fără probleme. L-a durut puțin în ziua aceea, s-a umflat puțin, dar le-a spus prietenilor că a fost la K1. Îi scot firele și văd că s-a vindecat perfect. Mă întreabă ce urmează. Discutăm despre coroanele pe care le vom face peste șase luni, materiale, zirconiu… Mulțumește, îi dă o cutie cu ciocolată asistentei și pleacă. Așa e Radu.
Ioana – În cele zece zile m-a sunat de zece ori, s-a îngrijorat, m-a sunat și soțul. A venit la control și după zece zile încă nu e vindecată corespunzător. Mi-a spus că a avut grijă, a făcut tot ce trebuia și că simțea ea că nu e ok. Oare ce se poate întâmpla, oare nu ar fi mai bine să vină și mâine, oare să mai ia medicamente, oare cum să curețe zona? Îi spun din nou să nu se îngrijoreze, îi mai pun câteva fire și o chem peste alte câteva zile.
Viitorul…
Radu – Zâmbește, mănâncă și se bucură de rezultat. Aduce câțiva prieteni cu el spunându-le ce medic bun sunt eu și lăudând diferite atribute ale asistentei.
Ioana – Vă las pe voi să anticipați rezultatul.
În concluzie: Fie crezi că va fi bine, fie crezi ca nu va fi bine, ai dreptate!
Comentarii prin facebook