Festivalul de jazz de la Gărâna a supraviețuit și fără bani de la Primăria Timișoara. Întreg scandalul de anul trecut a fost, de fapt, doar un balon de săpun, pentru că PMT nu mai finanțează evenimentul de nouă ani! Neobositul Marius Giura știe care e singurul „ingredient” fără de care nu se poate organiza o manifestare de o asemenea anvergură. Festivalul de la Gărâna, ajuns la „respectabila” vârstă de 17 ani, merge mai departe, cu super-invitați, laureați cu multe Grammy-uri.
Mai sunt trei săptămâni până la festival. E ediția a XVII-a, a fost greu?
A fost mai greu ca niciodată. E criză, s-au pierdut finanțări, de banii de la primărie nu vreau să vorbim. Nu doresc să fiu asociat în niciun fel de discuție cu primarul Nicolae Robu. În ultimii nouă ani, doar în 2012 a existat finanțare din partea Primăriei Timișoara. E un lucru pe care lumea nu-l știe. A fost inițiativa consilierului liberal Ciprian Jichici, consiliul local a zis da, însă eu cred că le-a băgat cineva în cap ideea că sunt probleme, pentru că e în alt județ. E bine să se știe, doar anul trecut au existat acei bani. Festivalul a mers și fără bani de la PMT și, ca dovadă, merge și anul ăsta.
Ați primit până la urmă banii?
Da, în cele din urmă, i-am primit. Bani mai mulți înseamnă artiști mai mulți. Cine își imaginează că eu trăiesc din asta se înșală. Fiecare ban care intră se duce la artiști. E un festival scump, pentru că sunt mari vedete, avioanele sunt foarte scumpe, mai intervine transportul terestru, mașinile… Acolo, fiecare fir de iarbă costă. Nu am niciun sponsor hotel, nu am niciun sponsor pentru mâncare, pentru utilități…
Au existat voci anul trecut care au spus „Foarte bine că nu le mai dă primăria bani, e în alt județ, nouă la ce ne folosește”…
În Gărâna, până și primarul e timișorean. În Crivaia, Văliug, Gărâna, Brebu, 70-80% sunt timișoreni. E locul de evadare cel mai la îndemână pentru timișoreni. Pe ponton la Crivaia, dacă te duci sâmbăta, e jumătate de oraș. În plus, toată organizarea festivalului e făcută de timișoreni. Cazările sunt făcute în pensiuni înregistrate fiscal în Timișoara. Când Timișoara va fi capitală culturală europeană, festivalul de la Gărâna nu poate fi un vector de imagine?
Se mișcă Timișoara în direcția asta, a capitalei culturale?
Nu prea. Eu cred că nu putem lua fața Clujului sau a Iașiului. Nu se întâmplă mare lucru cu orașul, cu trotuarele, cu reparatul caselor… Degeaba ai un oraș istoric, dacă clădirile astea sunt lăsate în paragină. Piața Unirii e altceva, dar Iosefinul, Fabricul, gara… În plus, cine urmărește fenomenul poate vedea că la Cluj chiar se întâmplă lucruri. E TIFF, a fost Deep Purple… În Timișoara se umplu cluburile la anumite evenimente, dar să nu uităm că ultimul mare concert aici a fost cu Shakira, în 2006, și nici atunci n-a fost plin stadionul și au venit spectatori și din alte părți.
Există acum un alt festival, organizat la Timișoara cu o săptămână înainte de Gărâna. Primăria mizează pe 30.000 de oameni în trei seri, deci e un festival mare…
Nu mă lezează. Cei care se pricep dau definiția de festival mic sau mare. Până la urmă, nu numărul spectatorilor dă dimensiunea evenimentului. Un festival de jazz într-o piață nu se prea întâmplă. E adevărat că la fel de bine s-ar putea spune că nici Gărâna nu e loc de jazz. Dar aici e alt concept.
Cine vine în acest an la Gărâna?
Unul din artiști a fost antamat încă dinainte de ediția de anul trecut. Mi-l doresc de cinci sau șase ani. Este vorba despre Bill Frisell, care cântă în prima zi. Sunt artiști, în special americanii, care nu aleg Europa în fiecare vară. Frisell n-a mai fost în Europa vara de vreo zece ani. Piața americană e mare, Canada e mare… Japonia nu mai vorbim…
În plus, vedetele mari în jazz sunt persoane relativ în vârstă. Și atunci e o altă dificultate, legată de conexiunile de zbor. Ești în capătul Europei, conexiunile sunt foarte proaste, faptul că a dispărut Viena e un minus enorm, am pierdut artiști din cauza asta, pentru că nu s-a putut găsi o soluție să-i aducem de la Istanbul înainte și să-i ducem în Italia după.
Se întâmplă să vrei să aduci un grup, care vine și în condiții prietenoase, și pe bani relativ puțini și te costă mai mult avionul. Sunt tot soiul de legi noi, iar dacă cutia instrumentului nu are dimensiunile să încapă deasupra scaunului, mai cumperi un bilet. Sunt contrabasiști care nu acceptă să se despartă de instrumentele lor. Au instrumente de 200 de ani și atunci cum să fie de acord să fie aruncate în cală, așa cum se întâmplă cu bagajele? Unii au asigurări de două milioane de euro pentru instrumentele lor.
Alți invitați pe care i-ați dorit și pe care îi aveți..
Charles Lloyd, care vine a doua oară, dar vine cu alt proiect, cel mai valoros al lui, „Stangam”, în care cântă și Zakir Hussain. E un turneu mondial, ocazionat de cei 75 de ani pe care i-a împlinit, pentru care a luat Grammy și alte multe premii. Lui Lloyd i se spune „Împăratul” și e singurul din generația în vârstă a marilor muzicieni americani care e încă activ.
Îl aduc în sfârșit unde își dorea demult pe Arild Andersen, din Norvegia, un contrabasist fabulos. John Surman e prima dată în România cu un proiect personal de jazz. El a mai fost în România la niște concerte de muzică sacră. Cel mai bun tânăr grup european, In the Country, tot din Norvegia, o să cânte sâmbătă.
O să fie un supergrup din Lituania, Dainius Pulauskas Band, care are un proiect care se numește „Birds” și pe care probabil o să-l prezinte aici. O să mai fie un grup din Polonia, Pawel Kaczmarczyc Audiofeeling Band, școala poloneză e una dintre cele mai bune din Europa. Duminică am două nume mari, Magnum Ostrom și Bugge Wesseltoft & Joe Clausell & Ilhan Ersahin – The Electric Trio.
De ce sunt atât de mulți muzicieni nordici?
Pentru că eu sunt un tip subiectiv și am ales de fiecare dată, am riscat pe gustul meu și, până acum, am reușit. Este cea mai fantastică școală de muzicieni din lume.
E mai greu să convingeți sponsorii acum, decât înainte de criză?
Totdeauna a fost greu. Jazz-ul fiind de nișă trezește sau nu interesul unui potențial sponsor. Mai mult, sponsorii mari din România sunt interesați de vânzări, de public de masă, ceea ce e destul de greu să realizezi cu un festival de jazz, chiar dacă festivalul ăsta a adus și 15.000 de oameni pe seară. Față de un concert rock, cu Rolling Stones, de exemplu, sau un concurs de motociclete în București, unde sunt zeci de mii de oameni, acolo există un interes mai mare. E greu să convingi pe cineva să vină în fața unei audiențe care nu e neapărat targetul lor.
Cum arată spectatorul „de Gărâna”?
E un festival de familie în primul rând și sunt spectatori de la 3 ani la 75 de ani. Cei care vin la Gărâna au în general pregătire superioară, minimum medie, oameni care au apetență pentru cultură. La Gărâna nu e numai un festival, se întâmplă și altele, lansări de carte, expoziții, tabără de sculptură.
E trendy să mergi la Gărâna?
Da, pentru unii este. E tipic pentru România. Poți vedea diverși politruci plimbându-se prin fața scenei cu o pătură în mână, chipurile pentru a căuta un loc, și cum a dat întunericul au dispărut la grătare, la Văliug. Sunt mulți care vin din curiozitate, dar în general cine vine o dată acolo și are ceva în cap e un tip câștigat pentru edițiile viitoare. Întotdeauna am avut grijă să aduc și trupe cu cârlig, nu neapărat cu un free jazz din acela apăsător, care să te zăpăcească.
V-ați mai apuca de organizat festivalul, dacă ar fi s-o luați de la capăt?
Nu. Cui ii spui că muncești pe brânci un an întreg nu te crede. Trebuie să suporți umilințe de neimaginat din partea celor pe care îi abordezi să te sprijine. Am simțit-o și în Timișoara, și în București, și în multe locuri. Oamenii nu sunt interesați nici măcar să piardă timpul cu o asemenea discuție care vizează ceva ce pentru ei nu aduce nimic. Mai cu seamă în Timișoara, atitudinea față de publicitate e de genul ăsta. Toată lumea le știe pe toate, nimeni nu are nevoie de publicitate, că oricum vinde, oricum concurența e slabă sau nu există.
Ați zis vreodată „Gata, asta e ultima ediție”?
De multe ori. Dar n-am făcut-o, pentru că întotdeauna mi s-a părut un proiect câștigător, un proiect necesar și de fiecare dată am fost convins că dacă nu-l mai fac, moare. Eu sunt legat foarte mult de zona aia. Festivalul a fost un motor fantastic pentru Gărâna și pentru Crivaia, a fost evenimentul care a atras lume acolo și nu neapărat bănățenii. Când am început, existau un motel de stat și o pensiune, cea în care a început festivalul. Acum sunt peste 40 de pensiuni.
A fost o ediție în care am și declarat public că nu mai fac festivalul. Erau chestii organizatorice. S-a promis cazare gratis și a trebuit s-o plătesc… Șase luni am plătit de la mine după aceea. Deci vin și cu bani de acasă, și încă de multe ori. După un festival de jazz la Timișoara, am plătit ce era de plătit cu moștenirea de la bunicul: un apartament pe care îl moștenisem împreună cu vărul meu și pe care l-am vândut. Partea mea a plătit festivalul.
Aveți vreun regret legat de festivalul de la Gărâna?
Am multe regrete. În primul rând, că nu trezește interesul pe care ar trebui să-l trezească. În momentul de față, timișorenii nu mai sunt decât cam jumătate din spectatorii care vin la Gărâna. Oamenii nu mai au nici măcar curiozitatea să vină să vadă cum e.
De ce ar trebui să vină lumea la Gărâna?
Eu dacă aș auzi că într-o seară cântă doi muzicieni care au împreună 25 de premii Grammy și sunt vedete internațional incontestabile, aș avea o curiozitate. Charles Lloyd a cântat inclusiv cu Hendrix. Zakir Hussain e cel mai mare percuționist al lumii.
Nu sunt prea scumpe biletele?
Uitați-vă pe orice site de ticketing din lume și o să vedeți că un concert cu Bill Frisell costă 70 de euro. La Gărâna, 250 de lei, pe toate serile, nu e 70 de euro.
Poate muri festivalul de la Gărâna?
Nu cred. Am și eu o anumită vârstă, probabil că încă zece ani am să-l mai duc, probabil încă vreo cinci sau zece o să-i pot sfătui pe cei care-l vor duce mai departe, respectiv copiii mei… Festivalul de la Gărâna e un festival de familie și prieteni. Au fost ani în care am încercat asocieri și n-au mers. Decât să mă irite ceva, am renunțat.
Dar e nevoie de un astfel de festival?
Este. Când auzi oameni care spun că-și programează concediul în funcție de perioada festivalului, înseamnă că e nevoie de el. Sunt acolo mii de oameni. S-au legat prietenii, s-au căsătorit oameni mulțumită festivalului ăstuia, sunt copii care, la primele ediții, se vânzoleau în fața scenei, iar acum au, la rândul lor, copii… Sunt chestii care te fac să mergi mai departe. Nu cred că ar avea cineva nervii acum să mai facă un astfel de festival.
Practic, din ce an l-ați preluat ca organizare?
Nu mai știu. De la ediția a treia. Eram director la Radio Analog și a bătut la ușa mea Liviu Butoi, care m-a întrebat dacă nu pot să-l ajut, că nu găsea niciun sponsor. Avea o braziliancă, avea un tobar din Olanda… Era nevoie de bani, chiar dacă, la vremea respectivă, Gigi Tăuș susținea cu masa și cazările. Erau totuși costuri, nu poți să-i impui unui artist să vină pe gratis. Mi-am întrebat patronii de atunci dacă ne putem implica, au fost de acord, am lucrat cu echipa de marketing, au venit niște bani… Erau numai timișoreni atunci. Așa s-a născut ediția a treia. De la ediția a patra, Liviu Butoi s-a retras.
Care a fost ediția cel mai greu de organizat până acum?
Cea actuală. Evident, pentru că nu sunt bani. Trebuie să te chinui cu sponsori mici, cu prieteni… Lumea dacă vede pe afiș 30-40 de sponsori spune „Mamă, ce de bani sunt aici”, uitând că 70% din ei sunt prieteni. Eu fără prieteni n-aș putea face nimic, în special prietenii de la București. În momentul de față, susținerea festivalului e 80% de la București, 20% de pe aici.
Anul viitor cum va fi?
Foarte probabil, ediția a XVIII-a va avea loc cu o săptămână mai târziu, pentru că exact în aceeași perioadă au loc festivalurile de la Umbria, Montreux, North Sea Jazz, Praga și Copenhaga. Exact în acel weekend se termină festivalul de la Istanbul, care durează o lună. În timpul verii, în Franța sunt 158 de festivaluri de jazz. Practic, eu primesc zilnic în jur de 100-150 de e-mailuri cu propuneri pentru artiști. Pentru 2014 am deja un artist, Ulf Wakenius, care mi-a dat în scris că vine anul viitor. Prin septembrie or să se știe și turneele americane prin Europa…
Sunteți pe ultima sută de metri cu ediția din acest an. Ce mai e de făcut?
Trebuie să merg să rezolv cu primăria, cu jandarmii, cu poliția, cu Sanepidul… Sunt tot felul de reclamații. Anul trecut, cineva din sat a tăiat intenționat apa, pe motiv că era consumul prea mare și să nu rămână ei fără apă. În momentul ăla n-ai mai putut să lași toaletele deschise. Am pus bani, eu și cel care deține terenul, am adus două cisterne de la Reșița… Până am rezolvat problema, erau deja vreo trei reclamații.
Oamenilor le place să reclame. Unii au reclamat că nu sunt scaune, ce-i aia cu bușteni… Sunt tipi care vin fără să știe unde vin. Sunt multe personaje ridicole și pe acolo. Anul trecut, trei zile din patru am stat pe generator, pentru că s-a umblat în tabloul electric. Nu toată lumea de acolo e favorabilă. Sunt tipi care spun că și-au luat case acolo pentru liniște, nu pentru hărmălaia de la festival.
Comentarii prin facebook