Când judecătorul Mustață a fost arestat și învinuit pentru acte de corupție în legătură cu dosarul Voiculescu m-am gândit că Iepurașul vine și la vârste mai înaintate. Ce cadou frumos post-Paște ar fi fost ca dintr-un dosar în altul, mergând pe firul probelor, dar și motivând magistrații spre o decizie curajoasă și corectă, „Felix” să ajungă acolo unde cred eu că-i este locul: în boxa acuzaților și mai apoi la răcoare. Pentru acest individ dubios am trecut și de etapa aia cu umanismul, invocată de tot ipocritul atunci când este întrebat la TV de nu știu ce decizie judecătorească cu executare de pedeapsă în sistemul penitenciar. Nu, pentru mine încarcerarea unui individ de teapa „Varanului” nu este o facere de dreptate, ci un frumos cadou.
Căci atunci când vorbesc de pușcărie în cazul „Felix”, nu pot vorbi despre dreptate strict în dosarul institutului privatizat fraudulos, conform procuraturii, ci pur și simplu despre o minimă compensare pentru tot ce și-a permis acest personaj după revoluție, ca manipulator de conștiințe prin trustul său de presă, dar mai ales înainte, când își turna familia la Securitate. Pe o scală a nocivilor din societatea românească post-revoluționară l-aș plasa pe „Varan” imediat sub Ion Iliescu, cu ale sale mineriade și întoarceri cu ani în urmă a României de pe calea europenizării. În cazul „Varanului”, mineriadele au fost catodice și aveau nume de emisiuni ori de vedete TV, dar cu același efect în dobitocirea maselor precum munca „patriotică” a „horticultorilor” din Valea Jiului, la începutul anilor ‘90.
Numai că o astfel de bucurie n-ar fi la fel de spumoasă dacă nu ar fi împărtășită cu alții, dar nu cu prea mulți. Bineînțeles că aș ști cu cine să destup o șampanie pentru un astfel de eveniment, însă devine cronic și foarte răspândit un anume tip de comportament: îngăduința față de hoț și dezinculparea lui de „descoperirea” unor scenarii cu forțe oculte și interesate în întemnițarea unui politician hoț. Devine dezarmantă replica conform căreia Voiculescu sau oricare alt penal nu ar fi la fel de vinovat după fapte, pentru că Băsescu ar avea un interes să-l vadă îngenuncheat. Chiar nici nu mai contează fondul problemei dacă un „filosof” te va chestiona șiret despre spectacolul mediatic al DNA de dinaintea arestărilor. E suficient să te întrebe cineva despre cine oferă informații presei din interiorul Parchetului despre momentul vreunei rețineri, căci tot eșafodajul juridic, zeci de mii de pagini din dosare, mii de ore de anchetă, devin inutile în spatele sprâncenelor arcuite misterios de interlocutor.
„E ceva la mijloc. Pute ceva”, ni se comunică până și în situația în care politicianul corupt este prins cu ditamai flagrantul. „Cine scoate spre public stenogramele?”, e o altă întrebare cu care ni se închide gura dacă te bucuri că ceva se mișcă și șmenarii de toate culorile politice prind frică de sistemul judiciar. Procedurile pot fi defectuoase uneori. Cu siguranță. Pot fi interese de imagine, politice chiar, dar care să nu afecteze judecarea pe fond a dosarelor și, finalmente, condamnarea cu închisoarea a inculpatului. Năucitoare însă e tendința tot mai largă a populației de a deveni complice cu hoțul, cu șmecherul. Parcă tot românul cu două clase, ca trenul, devine specialist în drepturile omului, devine avocat pledant și în cele din urmă simpatizant cu „victima” Justiției. E impresionant de câtă solidaritate cu hoțul e capabilă o bună parte din poporul român? Dar să vedeți câte vicii de procedură sunt în cazul Cioacă!
Comentarii prin facebook