Îmi place să cred că am fost monarhist măcar din adolescență. Și credeam cu atâta naivitate că, odată ce-am dat de pământ cu comuniștii, după ’89 se va reveni la starea constituțională din 30 decembrie 1947, când regele Mihai a abdicat cu pistolul sovietic pe masă. N-a fost să fie așa. Nu numai că Mihai de România nu a revenit ca șef de stat, dar, ca să vezi, Ion de Oltenița nici măcar nu l-a primit în țară. Ca orice comuniști ordinari, și neocomuniștii făceau icter negru la ideea de monarhie, iar regele a ajuns să fie umilit, interzicându-i-se să-și viziteze patria înainte de alegerile în care FSN trebuia să pună „democratic” mâna pe România. Apoi, în decembrie 1990, a fost urmărit pe autostradă ca un spion imperialist bănuit că vrea să sugă sângele poporului. Doi ani mai târziu, când băteam timid la ușile Europei civilizate, neocomuniștii lui Ion de Oltenița au îngăduit cu „generozitate” ca regele să-și viziteze țara și să meargă la mormintele bunicilor.
În ochii puterii fedeseniste de la București, Regele Mihai a fost în permanență un obiectiv aproape militar, ce trebuia supravegheat non-stop până în cele mai intime cercuri. De fapt, vizita istorică din 1992, când familia regală a strâns sute de mii de oameni în București, a fost făcută la invitația unui fost colaborator al Securității, iar mai apoi s-a vehiculat în permanență infiltrarea serviciilor secrete în apropierea lui Mihai, poate chiar prin „implanturi” în familie. Lucruri observate și neînțelese mai târziu de supușii majestății sale. Care ar fi dorit de la rege o distanțare de cei care l-au tratat atât de mizerabil zeci de ani înainte și după revoluție. Acest lucru nu numai că nu s-a întâmplat, ba chiar s-a produs o așa-zisă reconciliere cu Ion de Oltenița, lucru tradus de simpatizanți în cheia unei noi abdicări. Mujicii nu se mai temeau de restaurație și își puneau blazonul regal la brelocul cu cheile țării.
În schimb, Casa Regală primea o parte din proprietăți, iar Regele Mihai, statut de fost șef de stat, cu tot ce presupune aceasta, palat de protocol, buget, dispozitiv de protecție. Bătrânețea și suferința din ultimul an i-au făcut pe cei din prima linie succesorală să se teamă că aceste drepturi nu vor mai putea fi păstrate după trecerea în neființă a regelui. Astfel că o nouă abdicare a fost considerată înțelegerea Margaretei cu Tăriceanu și Dragnea pentru o lege care să ofere statut de șef de stat succesorilor din familia regală. Acest moment îl poți trata cu gândul normalității sau cu cel al suspiciunii. Casa Regală merită cu siguranță un statut oficial în România, afișează o statură și o prestanță izvorâte și dintr-o siguranță financiară, dar și ca urmare unei activități civice specifice. Din acest motiv, nu alocarea de resurse Casei Regale ar trebui să trezească sentimente antimonarhice. Nu, dar atunci ce?
Dacă judecăm cu suspiciune negocierile actualei puteri cu Margareta de România și Radu Duda, cu siguranță că monarhiștii, evident conservatori, nu primesc cu multă bucurie „angajarea” Casei Regale post-Mihai I de către cuplul penal ce conduce astăzi parlamentul și guvernul. Cum vor răspunde principalii vectori de imagine ai Casei Regale la solicitarea de a promova imaginea României în lume? Și cum ar fi ca această misiune plătită de la bugetul central să se suprapună cu apărarea intereselor unor guvernanți care nu au nicio treabă cu decența, cu respectarea legilor, cu principiile europene? Sunt temeri care-i neliniștesc pe cei mai mulți dintre românii care au văzut în instituția regalității din România un reper al moralității într-o imensă troacă de puroi politic. Iar dacă acest lucru se va întâmpla, dispariția fizică a Regelui Mihai va pune cu siguranță cruce și ideii de monarhie în România. Până la urmă au reușit.
Comentarii prin facebook