DOSARUL PANAIT, episodul I. Adevărul despre moartea procurorului Cristian Panait
În 10 aprilie 2002, un tânăr procuror de la Parchetul General s-a aruncat de pe terasa apartamentului în care locuia cu mătușa sa și a decedat câteva ore mai târziu, la spital. Ştirea a fost şocantă deoarece opinia publică ştia că procurorul era implicat într-o anchetă de contrabandă şi corupţie, cu ramificaţii politice până la vârful PSD, partidul de la putere. La acest episod s-a referit preşedintele Băsescu când a spus că îşi aminteşte de procurorul Victor Ponta doar legat de cazul Panait.
Ancheta care a urmat morţii procurorului Cristian Panait a fost, de fapt, ştergerea urmelor ce relevau că asupra anchetatorului de 29 de ani, pus să-şi ancheteze un coleg de la Parchetul din Oradea, se făcuseră presiuni enorme. Aceste presiuni l-au împins spre gestul sinuciderii. Presa a relatat atunci cazul pe larg, jurnaliştii de investigaţii din redacţiile ziarelor au depus mari eforturi pentru a obţine informaţii concludente. Totuşi, secretomania șefilor din Parchetul General și cea a ministrului de atunci Rodica Stănoiu, apoi dezinteresul celorlalți miniștri ai Justiției, a făcut ca moartea magistratului să rămână cu mari semne de întrebare. Și prilej de dispute politice.
În ultimele zile, au apărut o serie de ştiri şi articole care nu conţin informaţii exacte, ba chiar se fac acuzaţii grave la adresa premierului Victor Ponta, deformându- se până şi adevărul ştiut despre acest caz, adevăr peste care s-a aşternut uitarea celor 12 ani.
M-am ocupat din primele momente de acest subiect atât din poziţia de redactor şef adjunct la Libertatea, dar şi ca ziarist de investigaţii. Pentru o redare fidelă a ceea ce s-a întâmplat cu procurorul Panait mi-am consultat agendele din anul 2002, am scotocit în colecţiile ziarelor şi cred că materialul publicistic de azi a reuşit să devină o fotografie a ceea ce se întâmpla atunci în lumea justiţiei şi a politicului.
Totul a început la OTV. Era 27 martie 2002, aproape de miezul nopţii. Dan Diaconescu şi-a întrerupt emisiunea, anunţând că va difuza un film din casa unui procuror din Oradea, Alexandru Lele, peste care veniseră nişte colegi procurori de la Bucureşti ca să-i percheziţioneze locuinţa şi să-l aresteze. Lumea a asistat şocată la dialogul dur dintre procurorul Lele şi un tânăr anchetator sosit din Capitală. Se vorbea de corupție, de abuz, de ilegalități, de cazul arestării lui Adrian Tarău, fiul fostului prefect de Bihor, cunoscut sponsor al PSD. Alexandru Lele a scăpat în acea seară şi de percheziţie şi de arestare datorită intuiţiei de a aduce în casă un operator din presa locală care să filmeze descinderea colegilor magistraţi.
A doua zi, presa a început să scotocească, să vadă ce s-a întâmplat la Oradea. Totul se învârtea în jurul lui Adrian Tarău, arestat şi eliberat după celebra intervenţie a premierului Adrian Năstase, când a atenţionat că el nu crede în arestările de vineri.
Pentru a înţelege cazul morţii lui Cristian Panait trebuie plecat de la cazul Alexandru Lele. Dosarul instrumentat de procurorul orădean era extrem de voluminos, cu conexiuni în Slovacia. Acesta este şi motivul pentru care, în 2000, Parchetul General a aprobat o comisie rogatorie. Totul a pornit de la condamnarea unui anume Mircea Pocşe, acuzat de înşelăciune cu privire la calitatea mărfurilor. Procurorul Lele s-a ocupat de revizuirea dosarului şi a constatat, pe baza documentelor elaborate de Interpol Bratislava și București, precum şi a rezultatelor comisiei rogatorii, că Pocşe nu e vinovat de faptele pentru care fusese condamnat. A descoperit că inculpatul făcea contrabandă cu produse petroliere, că avea complici şi că prejudiciul produs României şi Slovaciei era de proporţii considerabile. Aşa s-a ajuns la fiul fostului prefect PSD Aurel Tarău şi, implicit, la arestarea lui Adrian Tarău.
Amestecul politicienilor în anchete era obișnuință în 2002
Presa a explodat, politicienii puterii au reacţionat. Premierul Năstase a declarat public că nu crede în arestările de vineri, lăsând să se înțeleagă că e vorba de un abuz. După câteva zile, procurorul Lele a revocat măsura arestării.
„Nimeni nu poate nega că primul ministru a intervenit pe data de 20 martie 2002. Imixtiunea a fost clară. Dar eu nu puteam să spun nimic, deoarece eram procuror. Toată lumea mă întreabă de ce am tăcut. Cum se face că societatea civilă nu a reacţionat atunci când am fost obligat să revoc mandatul de arestare? M-a întrebat cineva de ce am revocat mandatul? Cum poate crede cineva că, după câteva zile de la semnarea mandatului, am decis fără niciun fel de presiune să-l revoc?”, a declarat procurorul Lele ziariştilor bucureşteni la începutul lui aprilie 2002, în ziua în care a fost audiat la Parchetul General sub acuzaţia de „arestare nelegală, fără probe”.
Anterior percheziţiei casei sale şi cercetării lui la Bucureşti, Alexandru Lele declarase presei locale că fiul fostului prefect a creat în judeţul Bihor o reţea care controlează toate activităţile economice şi sociale, fiind sprijinit în acţiunile sale de autorităţile locale, inclusive de Poliţie şi Vamă. În afacere era implicat şi un avocat, fiul unui colonel important din IGP. Procurorul susţinea cu tărie că existau acte care conturau cu precizie sistemul mafiot de contrabandă cu produse petroliere prin care statul fusese prejudiciat de mii de miliarde de lei. Iar despre aceste documente ştiau şi poliţiştii de la „Combaterea Crimei Organizate” şi procurorii şi judecătorii orădeni. Pe fondul acestor stări de fapt a apărut procurorul Cristian Panait şi şeful său, Ovidius Păun, veniţi să-l aresteze pe Alexandru Lele, în seara de 27 martie 2002. Păun a rămas în maşină, la intrarea în locuinţa lui Lele şi l-a trimis singur pe Panait. Imaginile transmise de OTV din locuinţa lui Lele au arătat clar înfrângerea tânărului procuror, care nu a putut să îndeplinească misiunea ce-i fusese încredinţată. Când Alexandru Lele i-a spus că nu are şi aviz de la ministrul Justiţiei pentru arestarea sa, Cristian Panait şi-a dat seama că a picat într-un joc al intereselor şi că a fost folosit.
Comentarii prin facebook