Niciun moment nu mi-am pus problema bunei credințe la majoritatea parlamentară care pune pe butuci justiția din România, astfel că raportul preliminar al Comisiei de la Veneția nu avea cum să surprindă. Cu siguranță nu i-a surprins nici pe Toader, Nicolicea sau Iordache, pentru că la Veneția și Bruxelles nu se interpretează legile și intențiile politice după cum se discută seara la Antena 3. Evident că se așteptau la așa ceva, doar momentul putea să fie unul mai bun pentru ei, după ce aceste legi ar fi fost date, după ce legea mai favorabilă își făcea efectul pentru Dragnea și ai lui. Întrebarea care se pune este dacă apariția acestui raport care le arată nemernicia pe față va avea un efect în calendarul de legiferare.
Cred că nu. Niciodată nu i-a interesat de ce se va întâmpla cu o Românie în afara UE, ba chiar le-ar plăcea să fim dați afară în acest fel din familia de state aliniate la o civilizație, o educație și-o etică atât de deranjante pentru un grup politic venit la putere cu totul alte gânduri. Decuplarea de UE s-ar face poetic. Cu siguranță mașina lor de propagandă are pregătită strategia de comunicare astfel ca noi să aflăm că suntem o țară demnă, cu oameni care nu se umilesc în fața unor puteri străine, cum am mai citit de atâtea ori în istoriile romanțate.
Știm din diferite puncte de criză de pe glob că statele puternice nu negociază cu teroriștii, dar aflăm, după ani și ani, cât a costat eliberarea unui grup sau a altuia de ostatici. Poate Rusia nu face astfel de târguri, pentru că acolo viața nu valorează mare lucru. Nu o dată m-am întrebat dacă alternativa negocierii cu „teroriștii” din România ar fi fost atât de lipsită de sens precum pare la o banală enunțare. Merită să stăm demni în spatele președintelui Iohannis (ciudat și el în anumite momente) și să vedem cum se duce în prăpastie toată țara, cum ne decuplăm de Uniunea Europeană și ajungem în afara oricărui control asupra democrației, la mâna Moscovei? Sau negociem cu „teroriștii” și încercăm să le garantăm o viață de acum înainte în schimbul eliberării „ostaticilor”?
România este ostaticul în acest moment. Nu e corect și nu e etic ca astfel de oameni să aibă un statut privilegiat în fața justiție. Nu e prudent să cedezi în fața „teroriștilor”, fiind evident că o astfel de scenă s-ar putea repeta peste ani și ani, însă nu mi se pare corect nici să nu se încerce orice altceva înainte de distrugerea premeditată a acestei țări. Liviu Dragnea vrea amnistie și grațiere pentru el, nu neapărat pentru toți borfașii din pușcării. Liviu Dragnea vrea să aibă garanția libertății și, dacă obține așa ceva, nu-l mai intersează câtuși de puțin de Rovana Plumb sau vreun alt baron cu bube penale. În interviurile cu Gâdea la Antena 3 vorbea aproape explicit despre ce ar trebui să se întâmple ca președintele să nu fie suspendat și, pe cale de consecință, România să fie toată confiscată. „O minune”, asta ar trebui să se întâmple, spunea Dragnea.
Probabil că PSD și-ar dori mai mult, nu numai eliberarea lui Dragnea. Pretențiile „teroriștilor” în această criză ar fi mult mai mari, un climat în care infracționalitatea în politică să nu mai fie un act de curaj, ci unul firesc, generator de putere pe termen lung. Numai că, de aceea, o astfel de procedură se numește negociere, să ceri mult și să primești cât ți se dă, în funcție de pozițiile de pe care abordezi acest târg. E mult sau e puțin pentru securitatea acestei țări amnistia punctuală și grațierea lui Liviu Dragnea de către președinte, nu prin ordonanță de urgență? Știu, e dezgustător, e profund nedrept, dar suntem capabili să luptăm noi, societatea, pentru a obține totul? Și un Liviu Dragnea suspus legilor anticorupție, și o țară ca stat de drept într-o Europă civilizată? Și dacă nu suntem siguri, ba chiar ne temem de ceva mult mai rău, de ce n-am accepta răul mai mic? Cât timp acest rău mai este acceptat de „teroriști” ca monedă de schimb în „criza ostaticilor” din România.
Comentarii prin facebook