Consilierul judeţean liberal Viorel Coifan, expert în administraţie, susţine că regionalizarea României ar trebui să se facă după modelul Poloniei. Fostul preşedinte al Consiliului Judeţean Timiş spune însă că nu poate fi de acord sub nicio formă cu regionalizarea propusă în grabă de guvern. Subiectul regionalizării este văzut de Coifan, în contextul actual, ca o distragere a atenţiei opiniei publice de la sărăcie, şomaj şi dictatură.
În ce condiţii sunteţi de acord cu regionalizarea propusă de guvern?
Popularitatea temei regionalizării şi a noţiunii de regiune contrastează cu dificultatea pe care o întâlnim atunci când dorim să le definim. În accepţiunea Consiliului Europei, regiunile sunt „entităţi situate imediat sub nivelul statului central, dotate cu reprezentativitate politică, asigurată de un consiliu regional ales sau printr-o asociaţie sau organism constituit la nivel de regiune de către colectivităţile situate pe următorul nivel inferior”. Or, cu această aşa-zisă regionalizare propusă de un guvern ecou fidel al Cotocenilor nu pot să fiu de acord în niciun fel de circumstanţe. Regionalizarea nu înseamnă doar o nouă împărţire administrativ-teritorială a ţării, crearea unor judeţe mai „mari”, ci o nouă construcţie a cărei finalitate trebuie să asigure o dezvoltare socio-economică durabilă în beneficiul direct al cetăţenilor. O astfel de întreprindere, cu efecte profunde asupra evoluţiei societăţii româneşti, nu se comunică peste noapte.
Poate fi folosită regionalizarea ca armă electorală? Se doreşte acest lucru?
Evident că, în actualul context, subiectul regionalizării este un instrument-armă, dacă vreţi, din recuzita actualei vremelnice puteri. Pe de-o parte, ca să distragă atenţia opiniei publice de la adevăratele probleme ale societăţii româneşti: sărăcie, şomaj, corupţie, exodul tinerilor, decredibilizarea instituţiilor statului, perspectiva sumbră a dictaturii, iar pe de altă parte, să asigure mecanisme de conservare ale actualelor structuri ale puterii.
Modelul cărei ţări europene ar trebui adoptat în cazul regionalizării?
Înainte de a căuta modele în altă parte, trebuie să reflectăm asupra necesităţii regionalizării, a finalităţii ei, a specificului nostru etc. În Europa există multe modele de regionalizare. începând cu Franţa şi terminând cu Spania şi Italia, nemaidiscutând de statele federale, adică Germania, Austria şi Elveţia. Cred însă că un exemplu de regionalizare mai apropiat de realităţile noastre este cel al Poloniei. Acolo există trei niveluri administrati-teritoriale situate sub nivelul statului: gmina, comuna ce poate fi rurală sau urbană, poviat – judeţul, voivodat – regiunea. Între aceste niveluri administrative se împart responsabilităţile, dar şi resursele financiare.
Care ar fi cele mai importante beneficii ale acestei regionalizări?
Dacă regionalizarea este scoasă din contextul mai larg al unei reforme structurale a administraţiei publice şi se rezumă doar la un alt decupaj al teritoriului naţional, beneficiile vor fi modeste şi într-un orizont de timp relativ îndepărtat. Dacă însă ea va constitui un element al unei astfel de reforme ale cărei principii, obiective, calendar, responsabilităţi etc. au fost clar formulate şi democratic elaborate, atunci putem spera ca România să devină un stat modern, capabil să utilizeze efectiv potenţialul economic, social şi politic. un stat care funcţionează în acord cu proceduri clare şi transparente şi care este permanent controlat de aleţii locali/centrali, un stat capabil să gestioneze crize şi să menţină standardele ordinii şi siguranţei publice, un stat în care comunităţile locale şi regionale pot să-şi reconstruiască identităţile proprii şi să gestioneze propriile treburi respectându-se principiul subsidiarităţii la fiecare nivel al guvernării, un stat care se achită de obligaţiile către propriii cetăţeni, dar şi către comunitatea internaţională.
Ce dezavantaje aduce regionalizarea?
Dacă ea este prost gestionată, beneficiile enunţate anterior nu se produc. Mai mult, dacă ea este confundată cu regionalismul, se pot produce derapaje, începând cu cele economice şi terminând cu cele politice. Tendinţe centrifuge pot apărea oriunde autenticele scopuri ale regionalizării nu sunt înţelese. Pot să vă dau un exemplu local. În fosta regiune Banat, desfiinţată în 1968, municipiul Arad a fost defavorizat sub mai multe aspecte, iar sechelele din mentalul colectiv arădean în raport cu judeţul Timiş se mai păstrează şi azi.
Cât de oportună este această comasare a judeţelor în perioadă de criză?
Nu are niciun sens. Există regiuni de dezvoltare, care, dacă ar funcţiona la parametrii proiectaţi, nu s-ar putea invoca leit-motivul capacităţii reduse de absorbţie a fondurilor structurale.
La cât pot ajunge costurile regionalizării României?
Înainte de a discuta despre costuri ar trebui să existe un proiect, rezultat al unei largi dezbateri publice, un calendar exprimat în termeni de acţiuni, durate şi responsabilităţi. Dar şi o voinţă politică legitimată de susţinere natională, ceea ce nu e simplu! Un astfel de proces ar trebui să parcurgă mai multe faze: cea preparatorie, în care se definesc principiile reformei administrative, obiectivul general, scop, misiune etc., se stabileşte grupul de lucru, calendar şamd, faza legislativă, în care se elaborează legile suport ale procesului, faza de implementare, în care se aplică reforma, se informează publicul şi se formează organele administrative noi alese. În aceste condiţii, în România, costurile devin destul de mari din cauza absenţei celor mai multe dintre aceste elemente definitorii. Cât de mari nu pot să mă pronunţ.
Actualele judeţe ar trebui desfiinţate în cadrul regiunilor sau această regiune să fie doar o structură administrativă deasupra judeţelor?
Actualele judeţe nu trebuie desfiinţate. Ele trebuie menţinute pe nivelul al doilea al ierarhizării administrativ-teroriale, între nivelul local şi regiune.
Cum trebuie ales preşedintele regiunii?
Subiectul este de discutat. În Franţa, preşedintele Consiliului Regional este ales indirect dintre consilierii regionali. Acolo, atât primarul, cât şi preşedintele Consiliului General – echivalentul consiliului judeţean la noi – sunt aleşi dintre consilieri. În Italia, preşedintele unui astfel de consiliu este ales direct. În România, datorită specificităţii legii electorale, preşedintele ar putea fi ales direct.
Comentarii prin facebook