Țin minte ca ieri cum pe vremea lui Ceaușescu mă duceam seara de 22 august în podul casei să scot pe cele două găuri de aerisire drapelul tricolor. Pentru părinți era o obligație prin lege. Nu zic că nu era și o mândrie, dar cu siguranță exista și teama că te vede sectoristul că tocmai tu din cartier nu ai arborat steagul României. Și nu asta voiai să-ți aducă acea zi de 23 august, ci o relaxare la micii, cremvurștii și berea de după tâmpenia aia de defilare. Era clipa mea de mic patriot. Atâta știai atunci. Chiar îmi făcea plăcere să flutur steagul prin pod înainte de fixare. Era o joacă, ca și cum aș fi mers la Poli cu steagul meu alb-violet cu frunză de arțar, după model canadian. Astăzi copiii nu mai au nici măcar clipa asta de patriotism. Nu știu dacă astăzi te mai obligă legea la așa ceva. Dacă vezi la vreun balcon de bloc un steag te și gândești că acolo locuiește un Funar ori un Vadim mai osteniți mental, nicidecum că, pur și simplu, acolo trăiește un iubitor de patrie.
Nu plâng după Epoca de Aur din această pricină. Astăzi, tu, ca părinte, poți să-ți scoți copilul la ora de patriotism ducându-l la defilare și-apoi la mall. Asta pentru ăi mici, căci pentru adulți un astfel de eveniment nu face decât să-ți scoată în față esența instituțiilor în care nu mai ai defel încredere. Dacă treci de pragmatismul de-a scoate copilul să vadă și el transportoarele blindate și îți inventariezi patriotismul, ce faci? Îți fuge gândul la sacrificiul unor oameni pe care nu i-am prins, dar despre care știm că au renunțat la tot, chiar și la viață, pentru ideea de România. În niciun caz patriotismul nu înseamnă ceea ce fac oamenii desemnați de instituții să pună coroane de flori la monumentele eroilor. Nici alde colonelul Dogaru și alte epave în rezervă producându-se în studiourile TV despre ce înseamnă iubirea de țară, pensia specială sau nostalgia după sovietul suprem.
Dar hai să vedem cu cine interacționăm într-o astfel de zi națională și câtă încredere mai avem în aceste instituții. Până mai ieri toate sondajele de opinie plasau Armata și Biserica în topul încrederii. Armata a mai rămas pe acolo, deși gradarea forțată și de cele mai multe ori nemeritată a unor ofițeri la rangul de general ridică semne de întrebare despre meritocrație, impostură și plagiat. Îmbățoșarea unui individ ca Gabriel Oprea cu un comportament cazon de duzină a dus de asemenea în derizoriu și această instituție de care, e adevărat, ne amintim mai rar, doar la calamități sau când primim știri triste din Afganistan. Biserica a căzut mult de când „managerul” Daniel a venit în frunte BOR. Nu că Teoctist era ușă de biserică, privind prin prisma colaborării sale cu ateii lui Ceaușescu și Ion Iliescu. Dar P.F. Daniel a lăsat impresia că vrea să conducă această instituția a sufletelor ca pe o coporație multinațională neimpozitată de stat. Comunicarea proastă cu populația a creat imaginea că proiectele BOR se limitează la ridicarea de biserici, a unei catedrale megalomanice și nu a unor lăcașuri de protecție socială sau de recuperare medicală, cum ar fi normal.
Până mai ieri, pompierii acaparau o cotă de încredere de invidiat în rândul populației. Dar a venit scandalul de după nenorocirea Colectiv și s-au observat mai bine și în cazul ISU apucăturile tipice unei societăți corupte, mascate de eroismul celor ce intră în foc pentru salvarea de vieți. Sistemul medical era demult perceput ca o gaură neagră în care se scurge ineficient un buget și-așa prea mic pentru nevoi atât de mari. Școala, la fel. Presa, nu mai vorbesc. Parte din societatea civilă a ajuns scindată în funcție de branșamentele la sursele de venituri europene sau din bugetele ministerelor naționale. Poliția pare că nu a depășit încă complexul Miliției și, oricum, dă senzația că nu-ți poate asigura securitatea și liniștea publică din considerente de profesionalism sau vid de legislație. Am lăsat la urmă politicenii. Cota de încredere în politicieni este la pământ și cu toate acestea nu cunoaștem democrație fără ei ca și clasă, nu luați individual. În ceva trebuie însă să avem încredere. Lipsa de încredere duce la decuplarea de fenomen, la ignorarea sistemului corupt și la daune care pot fi reparate cu atât mai greu cu cât amorțirea noastră va fi mai lungă.
Da, am putea avea încredere în canalul Bega, în BNR, în DNA, în arbitrul Balaș, în ambasadorul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, în tramvaiele Armonia și bicicletele RATT, în Filarmonica Banatul… Și în fiecare an, de ziua națională, să mai adăugăm câte ceva pe această listă. Poate un senator. Sau vreun primar?
Comentarii prin facebook